Dumitru Chiseliţă

DC: Vârsta de 55 de ani, sunt licenţiat în jurnalism, cu o experienţă în domeniu de peste 30 de ani. La care se adaugă una neoficială în materie de cum ajunge o ştire de la nimic la un loc în pagina tipărită a unui produs finit numit ziar. Asta din orice punct de vedere, inclusiv tehnic. 

Reşedinţa: Sibiu, locul naşterii: Sibiu

MATS: Numele şi adresa tipografiei, în care aţi lucrat. Perioada şi departamentul.

DC: Am lucrat cu o tipografie. Este vorba de tipografia Casei de Presă şi Editură Tribuna, care tipăreşte cotidianul "Tribuna" (NU "TRIBUNA SIBIULUI", cum încă mai spun unii ancoraţi în inerţie), de pe Coşbuc 38. Departamentul oficial era Secretariat de Redacţie dar în acea vreme secretarul de redacţie era automat şi "cap limpede". Eram responsabilul calităţii ziarului, de la felul în care se prezintă ştirea în pagină, fără greşeli de culegere sau machetare, trecând prin aspectul ante-tipar al paginii, apoi al întregului ziar (în limbajul nostru "trasurile" fiecărei pagini, listate pe hârtie, apoi pe coală de calc, la imprimantă A3), inclusiv detalii estetice, ale calităţii imprimării şi multe alte aspecte mici dar care contează. Perioada, mijlocul anilor 2000-2010, cu mici întreruperi.

MATS: Aţi absolvit vreo formă de învăţământ în domeniul tipografic?

DC: Nu am absolvit ceva pe această specialitate. Ca jurnalist şi ocupant vreme de ceva ani (nu mai ştiu câţi, dar destui de mulţi decât suficienţi) a funcţiei de secretar de redacţie cumulată cu cea de redactor de serviciu zis şi "cap limpede") am fost în contact direct şi nemijlocit cu toate departamentele care ţin de "bucătăria" unui ziar cotidian. Inclusiv cu ceea ce ţine de tipar.

MATS: Ce conţinea fişa postului?

DC: Am semnat ceva de genul ăsta apoi nu m-a mai interesat, pentru că "fişa postului" era în fapt foarte clară, dincolo de nişte chestii cu paragrafe listate pe un A4: la prima oră a dimineţii, ziarul să îl poţi cumpăra de oriunde şi să fie în aşa fel, calitativ, încât să nu înjuri după aia că ai dat banii pe el. Adică cum să zic, TU răspundeai pentru orice eroare comisă de tine şi mai ales de alţii. Pentru că NU AI VĂZUT şi/sau NU AI LUAT MĂSURI să o îndrepţi. De la un cuvânt tastat greşit, la un titlu de-aiurea, la o poză care a ieşit alb negru în loc de color, sau la alt articol în locul celui menit a fi ilustrat, la un rând sărit dincolo de chenar, la o culoare "sărită" cu o juma' de milimetru faţă de fotografie, la, ce, mai, orice. Orice era în neregulă cu ziarul era răpunderea ta. Tu dădeai socoteală pentru erorile redactorului, culegerii, corecturii, machetării, ce mai pentru TOŢI. Garanţia calităţii şi răspunderea ta asupra ei era acel "BT" – "Bun de Tipar". Dădeai BT-ul, gata. Ziarul era, oficial, bun. Tipografii porneau munca, maşina duduia şi nu mai termina până când era tipărit tot tirajul.

MATS: Care era fluxul tehnologic?

DC: La început, aveai nimic. Zero. Orice ziar porneşte de la nimic. De la zero. Dacă e cotidian, asta se întâmplă în fiecare zi. Deci e începutul zilei şi tu ai să zicem în cazul ziarului "Tribuna", 16 pagini A3 goale. Sau uneori, 24. Pe care, până la o anumită oră, trebuia să fie umplute cu ce trebuie. Materiale jurnalistice, reclame, anunţuri mici anunţuri mari, fotografii.

Trecerea de la "nimic" la ziarul din chioşc se petrecea în biroul secretarului de redacţie, unde materialele erau aşezate în pagină, pe baza unei machete a paginii. Pe acea "machetă" (o coală de forma 1:1 cu ziarul, împărţită în quadraţi – quadratul este o unitate de măsură tipografică, egală cu aproximativ 18 mm), aşezi materialele jurnalistice de regulă în ordinea importanţei lor (sau a calităţii fotografiilor). De unde şi bârfa că un secretar de redacţie ştie doar să tragă linii. Prin acea machetă, colegul/colega de la DTP ştia ce, cât şi unde trebuie aşezat în pagina de ziar.

O mică paranteză. Până la momentul când toţi redactorii aveau un PC în dotare ca să-şi culeagă singuri materialele, treaba era mai complicată. Toate articolele, de la ştiri la reportaje, erau scrise de mână şi apoi predate departamentului "culegere" unde se mai scria o dată materialul, dar pe "digital". Aaa, spun prea des "material". Aşa i se spune. Orice chestie scrisă e "material" în jurnalistică, de la anunţul de înteruperi de curent, la ştire, ori reportaj pe două pagini cu foto.

OK, rămăsesem la machetare. În perioada "hibridă" a anilor 2005-2015 aici era un focar de muncă intensă. Prima dată se scoteau "trasurile" pe hârtie, pentru a ajunge la corectură (aceeaşi corectură care iniţial a corectat materialele înainte de a intra în pagină) pentru a le mai verifica o dată, dar de data asta aşezate în pagină. Secretarul de redacţie/cap limpede le mai verifica şi el, la rândul lui, o dată. Apoi ajungeau iar la DTP, unde se operau corecturile şi se re-listau paginile, de data asta pe hârtie de calc, un fel de CTF (Computer To Film) dar fără film. Care calc ajungea DIN NOU la corectură pentru a verifica dacă greşelile au fost corectate. Dacă treceau şi de "proba" asta, calcurile ajungeau la montaj unde se... montau. Manual. Uneori cu foarfecă şi scotch şi lupă în anumite cazuri, când hârtia de calc nu era de calitate şi avea fiecare coală un coeficient diferit de dilatare după ce trecea prin impirmantă. Montajul "fotografia" prin calc pagina ziarului pe placa de aluminiu care apoi "intra" în maşina de tipărit. La alb-negru una, la color patru, pentru fiecare culoare din CMYK: cyan-(nuanţă de) albastru, magenta – (nuanţă de) roşu, Y- galben, K- Negru (key) pentru că orice culoare tipărită, orice nuanţă este o combinaţie de cele patru. Restul era treaba tipografilor. A ta era să vezi exact dacă culoarea era OK, dacă avea nuanţele corecte, dacă nu era deviată spre roşu sau albastru sau galben, dacă nu era "sărită" din chenar şi solicitai celor de la maşină să facă reglajele necesare. Dacă ziarul era din două fascicole, treaba se mai repeta o dată.

Ulterior, s-a trecut peste montajul manual graţie unei maşini CTP (Computer To Print), care a eliminat astfel câteva ore de muncă şi unele erori "mecanice".

MATS: Câţi colegi eraţi în echipă?

DC: Eu aveam trei rânduri de colegi: colegii redactori, colegii din "tehnic", colegii din tipografie.

MATS: Care erau condiţiile de lucru?

DC: Aveam birou propriu, cu PC, cu imprimantă, chiar şi tipometru metalic. Restul erau condiţiile altora de lucru.

MATS: Ce salariu aveaţi?

DC: Cel de redactor. Pentru că eram şi redactor.

MATS: Ce tipuri de utilaje şi maşini tipografice existau în tipografie?

DC: Era (şi este) o rotativă, color, Goss Graphics, destul de veche zic eu. Dar care tipărea şi tipăreşte în continuare. Mai era CTP-ul care a înlocuit montajul "clasic".

MATS: Cine oferea mentenanţă pentru utilajele şi maşinile tipografice?

DC: Personalul de reparaţii-întreţinere. În probleme mai uşoare, chiar tipografii, pentru că cine îşi cunoaşte mai bine maşina decât cel care lucrează pe ea?

MATS: Descrieţi o zi de lucru (pe etape şi timp).

DC: Programul începea pe la 10:30 – 11 şi ceva, pentru că de veneai mai devreme, stăteai degeaba. Apoi te apucai de făcut paginile cu cuprins fix (care de regulă, au materialele gata scrise la acea oră) şi revizuiai paginile restante (de obicei tematice) rămase din zilele trecute. Urma o scurtă întrevedere cu redactorul şef pentru a discuta "ce avem azi", cine ce trebuie să trimită şi unde ar merge în pagină. Mai trimeteai ceva la culegere (unele articole scrise de mână). Contactai departamentul publicitate pentru a vedea ce reclame sunt pe ziua în curs şi unde în pagină şi le aşezai în macheta ziarului. Spre amiază, DTP-ul termina paginile "de dimienaţă" şi îţi permiteai o scurtă pauză de masă sau de scris sau de amândouă. Şi în care redactorii din teren veneau scriau şi ei ceva. Între timp, venea schimbul celălalt la DTP şi te apucai să faci restul de ziar, împreună cu departamentele implicate. Treaba continua până pe la ora 20 sau 21 sau chiar mai târziu. Când tot ziarul era "pe calc" (sau ulterior, în pdf), era trimis la montaj. Apoi ajungea la tipar. Aici verificai primele ziare şi dădeai indicaţii despre ce trebuie reglat. Sau opreai maşina dacă apărea o eroare mai mare, ca să ţi-o auzi de la tipografi. Totul era gata în jurul orei 00:00. Sau 1. Sau 2. Sau 3. Sau când era gata.

MATS: Vă rog să ne povestiţi o amintire din acea perioadă.

DC: Biroul meu era la etaj, în redacţie, camera DTP-iştilor era în mansardă, montajul era în alt corp al clădirii iar tiparniţa era la subsol. Eu făceam legătura, fizic, între toate. Alţii merg la sală să facă mişcare, eu aveam asta ca atribuţiune de serviciu neoficială.

Amintire frumoasă e când se ia curentul pe stradă sau în cartier exact când trebuia să pornească montajul sau să scoţi calcurile. Apoi să vine cei de la intervenţii, să repare dar să uite să-l pornească şi să te întrebe, inocent, "da ce, nu marge"? Acum e amintire dar să nu fi fost în zonă atunci că se topea toată generaţia "totul mi se cuvine" doar când ne auzeai ce ne ieşea din gură.

O altă amintire este că am învăţat în plus ceea ce nu ştiam, inclusiv ceva DTP. Când mai intervenea o eroare minoră, ca să nu mai chem de acasă în toiul nopţii pe machetator, să-l şi deranjez şi să mai şi pierd timp, făceam cursuri rapide prin telefon şi rezolvam problema. Aşa se evita şi eroarea şi avalanşa de "cine e vinovat" de a doua zi. Contactul ăsta cu toată lumea m-a făcut să nu fiu, concret şi 100%, în nicio "gaşcă" ocupaţională, eu fiind mediatorul între ele.

Uite o amintire frumoasă: TOATE nopţile de vară în care mergeam acasă pe jos până în capătul oraşului. Sau când stăteam pe terasa clădirii, după ce plecau toţi acasă, era cald şi linişte soarele era după apus iar pe cer zburau pescăruşi ce-ţi aminteau de mare. Sau când jos se auzea maşina tipărind la viteza "de croazieră", semn că totul e OK şi ai terminat.

Interviu realizat de Petrescu Delia (fondator al Muzeului Atelier de Tipografie din Sibiu). Proiect susţinut prin Fundaţia Comunitară Sibiu & Maratonul Internaţional Sibiu.